Umbra...

El a stat sa o priveasca cum se indeparteaza, cum pleaca spre casa. Si aceste clipe in care ii privea doar spatele, doar imaginea din ce in ce mai mica, mai stearsa, in aceste clipe a realizat cat de mult ii lipseste deja. Stia ca ea este cel mai bun lucru care i s-a intamplat. Stia ca el are ocazia poate unica sa ii descopere ascunzisurile, sa ii inteleaga slabiciunile, sa ii iubeasca defectele. Stia si a inteles ca ea nu vroia sa fie mai buna, vroia doar sa fie... ea... pentru el, doar pentru el...atat... In timp ce mergea prin ninsoarea deasa, ea se gandea la tot ceea ce a fost si va fi... Ii era atat de frig, dar nu mai simtea, nu mai putea simti. Nu ii parea rau de nimic, totul revenise la normal, dar nimic nu mai era la fel... Si totusi plangea. Nu plangea pentru el , nu plangea pentru ca pleca, nu plangea pentru ca s-a rupt o parte din ea, ca acum nu mai era langa el... plangea pentru ca se simtea pustiita. Sufletul ei nu tanjea dupa un altul, inima ei nu plangea dupa o alta... dar se simtea singura, mai singura ca niciodata. Simtea cum golul pe care il avea inauntrul ei se largea, si o cuprindea, o sufoca. O innebunea linistea din jurul ei, desertul plin cu masini, lumini, claxoane. Nu era decat o umbra din ceea ce obisnuia sa fie . Nu mai era... ea... pentru ca ea traia acum in el... Mi-e dor...