Tristetze de Octombrie.....

Afară-i frig şi urât, nasul mi-e cam plângăcios, mă-ncearcă o răceală care nici nu vine cum trebuie, nici nu pleacă de tot, de aici rezultând o melancolie apăsătoare şi o lipsă totală de chef în a scrie ceva pe blog. Dar, ca să nu las foaia goală, o voi mâzgăli cu câteva versuri, pe care le-am scris când mă credeam poetă, adică acum vreo 10 de ani. Fiţi blânzi, că eram şi eu mică.

Lui
Mă dor cu nepăsare tăcerile de-acum,
sub mâna ta aprinsă aştept ca să mă nărui,
mi-e greu să te împac cu lacrima din mine,
cu perna albă, pe care vreau să mi te dărui…
Nu ştiu de ce lumina nu vrea să te mai nască,
Nu ştiu de ce nu vrei să te măsori cu luna,
Să stingi petalele pe trupul meu, încet,
Să minţi cu bucurie că mă iubeşti întruna.
Mi-e dor de talpa ta, pe care sprijini amintirea,
Te vreau ca până-acum, să mă frămânţi în palme,
Urâtă e iubirea când nu mai vrea să moară
Şi-uitarea e departe, nepăsătoare, doarme…
Iubite, de mă cauţi, să nu cumva să tulburi,
Tăcerea ce mă ceartă în poala ei străină.
Mai vreau doar ca să-ţi fur o clipă, o-ntrebare:
De ce n-am nicio vină, de ce n-ai nicio vină?