Imi caut fericirea in noptile nedormite...

Tacerea de ceva vreme tăcerea mă ucide. Îmi aduc aminte că îmi plăcea tăcerea, sunt sigură că îmi plăcea, deşi acum nu mai pot fi sigură de nimic. Ştiu sigur că gîndeam în tăcere, trăiam în tăcere, respiram tăcere. Nu şi la univer, nu cu ei. Tăcerea o asociam cu singurătatea, îmi plăcea singurătatea la fel de mult ca tăcerea, avea aceeaşi definiţie, acelaşi rol, aceeaşi mamă.

Îmi plac schimbările, însă nu la fel de mult ca tăcerea sau singurătatea. Probabil de aceea mă rătăcesc noaptea prin cameră, de aceea cucuiul din partea dreaptă îmi face perna fericită. Nu mai dorm cu perne.  De fapt nu mai dorm deloc. Nopţile le petrec în faţa calculatorului, îmi place să-l ţin obosit, sperînd poate că printr-un act divin va prinde aripi. Mai nou e care pe care, de fapt din totdeauna a fost care pe care, eram prea oarbă sau obosită ca să văd asta. Observ că toată lumea e dispusă să mă trimită la fund că să-şi salveze fundul. Nu e o imagine prea plăcută, dar te obişnuieşti. Te obişnuieşti, evoluezi şi înveţi să  mimezi fericirea.