Sa mergi mai departe si sa nu te uiti in urma… Se zice ca asta e cea mai buna solutie din cate exista. Sa lasi timpul sa treaca, sa vindece tot. Si vindeca fir-ar al naibii. Dar cate cicatrici raman in urma? Unele vizibile, altele ascunse. Dar raman… si tu le vezi, le simti, le stii, pe fiecare-n parte. Atunci cand parca nimic nu merge si parca totul se opreste, atunci le simti, le recapitulezi pe toate. Le pipai si fiecare cicatrice poarta o amintire, o nefericire. Le stii prea bine. Am inceput sa cred ca viata inseamna toate aceste cicatrici. Atunci cand esti fericit, intr-adevar, le uiti. Dar fericirea nu e o stare permanenta. Nu poate fi.
Si mergi mai departe mutilat. Dar nimeni nu stie. Nimeni nu stie cat gol e in suflet. Niciodata destula fericire pentru a-l umple. Dar rarele momente de fericire parca mai acopera ceva. Si merita pretuite. Toate momentele alea in care te-ai simtit plin de viata, in care te-ai simtit in stare sa rastorni lumea intreaga, toate momentele in care lumea intreaga parea prea mica, ele conteaza cu adevarat. O doza de optimism si te poti bucura asa cum trebuie de ele. Dar ne lasam adanciti in nefericire, mai crunt decat in orice alt sentiment. Asta ne strica tot echilbrul si e atat de greu sa-l regasim.
Insa continuam… Cine a zis ca omul are limite pe care nici el insusi nu si le cunoaste, a avut perfecta dreptate. Suntem aici, nu? Zi de zi inarmati pentru noi si noi provocari. Le asteptam, stim ca vor veni si oricat de descumpaniti am fi, oricat am spune ca nu mai putem continua, ca e prea mult… doar vorbe. Suntem mereu la datorie cu gandul la urmatorul moment in care ne vom simti supraoameni. Si momentele vin, rare, dar vin. Abia atunci apreciem toate eforturile noastre de pana atunci. Atunci ne simtim merituosi, demni. Ca apoi sa ne scufundam iarasi in letargie, in noroi. Ne ridicam de fiecare data.
Uneori mi-e groaza de ce las in urma. Trebuie mereu sa renunt la oameni dragi mie, la lucruri, la locuri. Crampeie din viata se pierd, se duc. O iau de la capat si de fiecare data pierd cate ceva. Asta este pretul, asta este riscul si stim cu totii ca trebuie sa riscam. Oricat ne-am impotrivi. Trebuie sa alegem, trebuie sa decidem, trebuie sa uitam.
Uitam iubire, uitam momente din cele mai frumoase, uitam priviri, senzatii, pentru a plati tribut vietii. Si eu te-am uitat pe tine. Zi de zi imi dau seama ca locul tau in viata mea si-a pierdut importanta, zi de zi realizez ca gandurile mele se indreapta la tine doar fugar. Si doar acum ceva timp credeam ca mi-ai ramas intiparit in suflet, credeam ca vei dainui peste gandurile mele, ca le vei chinui. Ai avut si tu un pret dar l-am platit. M-am achitat. Merg mai departe fara nimic din urma. Si tot focul ala s-a stins. Intr-un fel e bine, intr-un fel sunt alta. Mereu mai puternica, doar ca uneori mi-as da toata puterea pentru liniste.
Merg mai departe si acum la propriu. Merg singura pentru a nu mai fi singura. Merg sa intalnesc alti oameni, sa schimb tot, sa-mi mai pun la incercare (pentru a nu stiu cata oara) puterile. Fara frica si ciudat, fara regret. Trebuie sa inveti din toate. Nu sunt poate cel mai bun elev, prind din zbor dar nu sedimentez. Impulsiva, ma pripesc, dar e un anumit farmec in toata treaba asta. Este.
Las in urma in primul rand prieteni, dar prietenia dureaza. Peste mari si tari, prietenia dureaza, dragostea, uneori, nu. Nu las dragoste in urma si asta e cat se poate de bine. Sper sa las in urma amaraciunea. E cea mai mare dorinta. Sa pot lasa in urma, sau macar sa pot alina sentimentul asta teribil. Voi vedea, voi sti daca am facut bine sau nu. Inca din prima zi. Daca ceva nu m-a inselat vreodata, acela e instinctul. Functioneaza, si inca cum. Deciziile majore nu le regret, am ales bine…
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu